O scurtă poveste de dragoste la Odessa

În anii 90, când nu primea salariu la uzină, tata pleca cu trenul la Odessa, să vândă piersici și struguri la piața Privoz. Ziua făcea comerț, iar noaptea descărca pepeni din remorcile venite de la Herson. Dormea pe lăzi, mânca ce dădea Dumnezeu, dar venea acasă cu bani ca să ne cumpere haine de școală. Până să apară centrele comerciale la Chișinau, piața era locul unde se făcea vânzare la greu. Majoritatea țoalelor care se vindeau în Moldova erau aduse din Turcia sau din altă parte, dar tot prin portul de la Odessa. Unii moldoveni mergeau direct la sursă, adică la legendara piață gignatică Sed’moj kilometr (rom. Kilometru Șapte) din suburbia orașului-port, unde puteau să cumpere aceleași produse ce se vindeau în toată Moldova, doar ca la un preț mai mic. Odessa, atât de aproape și atât de departe, niciodată nu apărea în imaginația mea de copil ca un oraș pe care trebuie să-l vizitez fără treabă, și că acolo mai este și altceva decât o piață mare. De fapt, această impresie nu este departe de adevăr. Acum îmi dau seama. Pentru că Odessa a crescut dintr-o cetate modestă turcească într-un oraș-port important al unui imperiu datorită comerțului. În prima jumătate a secolului XIX produsul cel mai vândut erau cerealele aduse din Basarabia și tot sudul Imperiului Rus. Pe urmă, în mintea mea s-au produs conexiuni necesare de fapte, acumulate de-a lungul timpului, care m-au ajutat să-i dau o anumită importanță orașului, spre care a mânat caii poetul rus Alexandr Pușkin, după ce a stat trei ani la Chișinau; unde a înmugurit semința naționalismului grec, dând naștere organizației Filiki Eteria, sau unde românii au comis crime oribile împotriva populației evreiești în timpul celui de-al doilea război mondial. Fapte răzlețe, care nu erau suficiente totuși ca să-mi creez o imagine despre ce înseamnă Odessa, și de ce orașul ăsta e atât de atrăgător.

Scările Potiomkin, unul din simbolurile orașului, august 2019

Când am văzut cartea Odessa. Geniul și moartea într-un oraș al viselor de Charles King pe rafturile librăriei Empik din Varșovia, gândul la ea îmi dădea târcoale până nu am cumpărat-o. Este exact tipul de cărți istorice care îmi plac. Autorul surprinde episoadele cruciale, dozeaza datele, nu se pierde în detalii inutile, descoperă cazuri sugestive și manifestă empatie față de subiectul cărții. Cineva ar putea avea obiecții că autorul acordă prea mult spațiu populației evreiești. Dar nu poate fi altfel, pentru că aceasta a determinat în bună parte caracterul localității și a fost catalizatorul unor evenimente tragice, începând cu pogromurile în anii 1871 și 1881, și terminând cu exterminarea evreilor de regimul lui Ion Antonescu. Acestui episod din istoria Odesei autorul îi dedică două capitole, în care descrie orașul sub ocupația română și mecanismele care au dus la Holocaust.

M-a impresionat povestea de dragostea dintre un sergent român și o evreică, o poveste care putea să fie o adiere de speranță pe câmpul terorii, dar din păcate nu a fost.

„Teroarea, foamea și lupta pentru supraviețuire dădea naștere unor alianțe neobișnuite. Înainte de lichidarea ghettoului, s-au împletit destinele sergentului Nicolae Tănase și al Verei Sepel. Tănase a fost repartizat la comandamentul Regimului Infanterie 38 și avea acces la rezervele de alimente, îmbrăcăminte și compustibil. Sepel era evreică. În pofida acestui fapt, au trăit în concubinaj căteva luni la răscrucea anilor 1941 și 1942. Tănase o vizita des. E posibil chiar să-și fi încropit casă comună într-un modest apartament undeva în oraș.

Când autoritățile au dat ordin de evacuare a tuturor evreilor din Odessa, Tănase și Sepel au pus la cale un plan. Apelând la legăturile sale din armată, sergentul a făcut rost de documente permisive pentru călătoria cu trenul în România. Poate să pară ciudată ideea plecării în adâncul țării aliate cu Hitler, care exercita administrarea Odesei, dar atunci o astfel de soluție nu era chiar atât de lipsită de sens. În România, evreii erau persecutați, se ajungea și la pogromuri, însă acolo nu aveau loc executări și deportări în masă. Vera Sepel putea să se piardă printre localnici, ascunzându-și identitatea evreiască.

Amanții și-au asumat un risc enorm. Evreii nu aveau dreptul să călătorească cu trenurile românești fără permis, dar Sepel cu siguranță a obținut documente de identitate false. În seara lui 10 ianuarie, când camarazii lui îi evacuau pe evrei din ghetto, sergentul s-a întâlnit cu prietena la gara centrală din Odesa. Luase cu el două hărți ale orașului, că să poată găsi o cale de fugă, în cazul în care planul va eșua. Au așteptat pe peron trenul de noapte spre Buzău, un orășel provincial liniștit de la poalele Carpaților.

Al Doilea Război Mondial.Soldați români la Odessa. Sursa foto: historice.ro

Sepel nu a reușit să urce în tren. La ora 20:00, cuplul a trezit suspiciunile controlorului de bilete, care era probabil un fost agent al poliției sovietice, care slujea acum românilor cu aceeași râvnă. Când s-a constatat că documentele de călătorie cu ștampila comandantului Regimentului 38 Infanterie au fost falsificate, sergentul român și partenera lui au ajuns în arest militar. Câteva săptămâni mai târziu, tribunalul militar l-a condamnat pe Nicolae Tănase la trei ani de închisoare pentru „falsificarea actelor de identitate evreiești” și cinci ani suplimentari pentru „organizarea evadării unei evreice din ghetto”. Vera Nilkolaevna Sepel a fost condamnată la cinci ani de detenție pentru tentativa de evadare din ghetto și evitare a evacuării din Odesa.

Soarta lor de mai târziu nu este cunoscută. E posibil, ca Sepel să fi rămas în închisoarea din Odesa, dar nu mai târziu de martie 1942, când au fost eliminați de acolo toți deținuții evrei. Putea de asemenea să moară de frig sau tifus exantimatic într-un lagăr de concentrare ori să moară de mâna unui polițai ucrainean sau german. Dacă i-a reușit să convingă instanța de judecată că este originară din România, nu din Odesa, avea șansa să supraviețuiască războiului, poate chiar să fie repatriată în România cu o nouă identitate, așa cum a dorit sergentul ei”.

Autorul a încropit povestea în baza documentelor din arhiva Muzeului Memorial al Holocaustului din SUA, iar în nota de la începutul cărții își exprimă speranța că poate, printr-o minune, cartea va ajunge în mâinile rudelor lui Vera Sepel sau Nicolae Tănase și îi roagă să ia legătura cu el.

Evident, am atras atenția doar la un fragment ce ar putea interesa cititorul român. Restul ar fi bine să descoperiți singuri. M-am bucurat enorm când am aflat că editura Cartier de la Chișinău a scos versiunea română a cărții. Deci, garantat veți citi o carte bine editată și fascinantă.

Teatrul Național Academic de Operă și Balet din Odessa, august 2019

P.S. Autorul, Charles King, profesor la Univeristata Georgetown din SUA, s-a informat și din cărțile istoricilor români Gheorghe Ioan Brătianu, Iurie Colesnic, Alesandru Duțu, Petre Otu, Radu Ioanid, Irina Livizeanu, Vladimir Solonari și a răsfoit jurnalul lui Mihail Sebastian.

1 Comment

Lasă un răspuns