Ce apără Transnistria?

Când cineva spune  ”Transnistria”, imediat revin în minte formule de genul ”gaură neagră a Europei” sau ”o rămășiță a Uniunii Sovietice”. În Republica Moldova acest cuvânt se asociază cu războiul pe Nistru din 1992 și cu echipa de fotbal Sheriff. Mulți turiști din Occident ce vin la Chișinău neapărat vor să ajungă și în regiunea transnistreană ca să vadă cum arată o republică ce lipsește pe harta Europei, dar care există deja de trei decenii.  Transnistria trezește emoții aprinse sau indiferență. Dar în ambele cazuri, această regiune separatistă este văzută dintr-un punct de vedere îngust. Istoricul și publicistul polonez Piotr Oleksy a hotărât să nu se limiteze la clieșee și să cunoască Transnistria din interior.  Rezultatul vizitelor sale (autorul chiar a făcut o cercetare la Universitatea ”T. Șevcenko” din Tiraspol) și a discuțiilor cu oamenii din regiune (începând cu primul președinte Igor Smirnov și terminând cu portarul de la căminul studențesc) s-a materializat în cartea Naddniestrze. Terror tożsamości (Transnistria. Teroarea identității), apărută la editura Czarne în 2018.

Premisele apariției Transnistriei ca regiune autonomă au fost cultivate încă în perioada sovietică. Atunci malul stâng al Nistrului a ajuns mult mai industrializat și mai bogat decât restul Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, iar populația urbană era în mare măsură vorbitoare de limba rusă. De aceea, când la Chișinău a prins avânt mișcarea de eliberare națională și revenirea la limba română cu grafie latină, conducătorii fabricilor și uzinelor din regiunea transnitreană au simțit că odată cu ruperea relațiilor cu Moscova își vor pierde privelegiile. Ei constituiau nu doar elita economică, dar și cea politică în regiune, deoarece puteau cu ușurință să treacă din fotoliul de director de întreprindere în fotoliu de funcționar de stat. La începutul anilor 90 ai secolului XX ei au creat o clasă aparte, pe care Piotr Oleksy o numește directoriat. Reprezentanții ei s-au opus Chișinăului și au pus bazele noii structuri statale care avea doar un singur scop: apărarea intereselor lor economice. Pentru a obține suportul populației de pe malul stâng al Nistrului, directoriatul a prezentat mișcarea de eliberarea națională din Moldova drept o renaștere a naționalismului românesc de sorginte fascistă din timpul celui de-al doilea război mondial.  

”Crearea Transnistriei a fost posibilă datorită a trei factori: capacitatea Rusiei de a-și asigura interesele strategice în regiune, capacitatea elitei locale de a-și proteja propriile interese și puternica identitatea cultuturală sovietico-rusă a populației locale. De-a lungul unui sfert de veac, niciun unul din acești factori nu a slăbit, dimpotrivă, contribuie în continuare la stabilitatea Transnistriei. Cu timpul la acest amestec s-a mai adăugat un element – patriotizmul local  – atașamentul oamenilor la republica pe care o consideră una din cele două garanții ale securității lor (cealaltă este prezența militarilor ruși)”.

Monumentul lui Lenin în fața sediului Sovietului Suprem din Tiraspol. Sursa foto: emerging-europe.com

Conflictul dintre autoritățile centrale din Chișinău și cele rebele din Tiraspol a escaladat în războiul din 1992, al cărui punct culminat a fost bătălia sângeroasă din orașul Bender. Acest episod, numit în istoriografia transnistreană ”tragedia din Bender” sau ”măcelul din Bender” a devenit unul din principalele mituri fondoatoare ale Transnistriei, care a pecetluit pe mult timp caracterul relațiilor cu Republica Moldova. Piotr Oleksy acordă un loc special miturilor ce au menirea de a motiva atașamentul locuitorilor la republica separtistă. Pentru că nu era suficient să se creeze doar un stat, era nevoie să existe o comunitate care crede că a construit acest stat cu forțele proprii. Este populară prin urmare opinia că înainte ca armată rusă să se implice de partea separtiștilor pentru a pune capăt conflictului, oamenii și-au apărat casele ”cu lopețile”, iar femeile neînarmate au luat cu asalt depozitele de armament pentru a-i aproviziona pe gardiști (militarii transnistreni).  

Mai aproape de adevăr este faptul că mobilizarea societății în apărarea republicii s-a desfășurat sub sloganurile de apărarea a limbii ruse, a ”valorilor sovietice” și a stilului „nostru” de viață. Piotr Oleksy ajunge la concluzia că sloganurile culturale, nu economice, au creat baza socială a Transnistriei.

Nostalgia față de Uniunea Sovietică nu putea să țină mult, de aceea ideologii locali a creat mitul Transnistriei ca bastion al civilizației euroasiatice (citește ruse) la frontiera cu Occidentul. De aici, cred,  rezultă o contradicție. Pe când este răspândită opinia că Transnistria e o rămășiță a URSS-ului (deși monumentele lui Lenin s-au păstrat și în unele orașe moldovenești), politicienii și istoricii locali susțin, prin simbolurile pe care încearcă să le reanimeze acum, că de fapt Imperiului Rus din sec. al XIX-lea a fost leagănul unde s-a format caracterul specific al regiunii tranistrene. Tiraspolul promovează ”ideea identității civilizaționale ruse, la care poate să adereze oricine se identifică cu cultura rusă înaltă, limba rusă, credința pravoslavnică și este convins că Rusia joacă un rol pozitiv în istoria lumii și în politica actuală. Limba care se vorbește în casă și tradițiile populare nu au importanță – susțin adepții acestei idei. Această identitate trebuie să caracterizeze populația care locuiește pe malul stâng al Nistrului de pe timpurile când aici a ajuns Imperiul Rus”.

Podul feroviar de la Bender pe râul Nistru

Piotr Oleksy descrie și evoluțiile politice din Transnistria. Arată clar cum pe parcursul a două decenii directoriatul în frunte cu Igor Smirnov a cedat puțin câte puțin întreprinderile de stat în mâna holdingului Sheriff, iar odată cu aceasta a pierdut și controlul politic în regiune. La început, în vârful piramidei se afla președintele Igor Smirnov și echipa sa care făcea avere prin contrabanda cu armament din depozitele armatei ruse. Mediul de afaceri era dominat în schimb de compania Sheriff care, prin elimenarea concurenței, a obținut monopolul comerțului cu țigări și alcool și se bucura de scutiri de taxe din ”bunăvoința” lui Smirnov. Iar jos de tot se găseau cetățenii, care, dacă doreau să se ocupe de afaceri, trebuie să intre pe nișe de biznes nesemnificative sau să lucreze pentru Sheriff. Împărțirea sferelor era clară: echipa veche conduce statul, iar noua echipă domină în afaceri, și ambele părți își împart câștigul. Dar apoi, proprietarii Sheriff-ului și-au dat seama că firma ce asigură venituri semnificative la bugetul de stat trebuie să aibă o influență mai mare asupra politicii. Probabil s-au săturat să depindă de Smirnov și s-au gândit că ar fi mai ușor să decidă singuri asupra treburilor în republică, decât să negocieze permanent cu epigonii epocii de odinioară. De aceea Sheriff a creat partidul Obnovlenie (rom. Reînnoire) și, începând cu anul 2005, a intrat în Sovietul Suprem (parlamentul transnistrean), unde repede a acaparat majoritatea locurilor. În decembrie 2016, Sheriff a preluat și funcția de președinte prin omul său, generalul de miliție Vadim Krasnoselski.

Un supermarket Sheriff. Sursa foto: rise.md

Voi cita câteva fragmente de interes pentru un cititor român, dar care nu epuizează nici pe departe conținutul cărții.

Despre limba moldovenească

”Limba moldovenească este una din limbile oficiale[…], dar e greu să o auzi în discursurile politicienilor, în instituțiile de stat sau chiar pe străzilor orașelor mai mari. Este de asemenea limba de predare în zece la sută din școli, în special la sate, deși popularitatea lor este din ce în ce mai mică. Motivul principal este faptul că în Transnistria această limbă se predă în versiunea sovietică, adică cu grafie chirilică, fără să fie adaptată la modificările care s-au introdus în Moldova la începutul anilor ‘90 ai sec. XX. […]Pe de altă parte, la Universtitata de Stat Transnistreană limba de predare este limba rusă. Un absolvent al școlii moldovenești întâmpină deci o barieră lingvistică în fața continuării studiilor nu doar în Moldova, dar și în Transnistria. Chiar dacă în Tiraspol activează instituții al căror scop este cercetarea și dezvoltarea culturii moldovenești, de ani buni nu se mai publică nicio carte în limba moldovenească. Există o mică excepție – revista Asociației Moldovenilor din Transnistria. Victor Tulgara, președintele organizației, povestea odată cum arată întrunirile festive:

-Cântăm imnul în limba moldovenească, după care trecem la limba rusă. Ne dorim ca fiecare ce se consideră moldovean să poată participa la discuții și nu toți membrii vorbesc limba moldovenească” 🤯🤦‍♂️.

Despre relația cu Rusia

”Pentru Transnistria Rusia nu este doar un patron politic și sponsor. Este inima lumii.[…]Tiraspolul își dă însă foarte bine seama că republica nerecunoscută este o unealtă geopolitică în mâinile Rusiei, menită să mențină Moldova în sfera ei de influență. Scopul de bază al elitei transnistrene este să asigure existența republicii în forma ei actuală, adică în afara dreptului internațional. De aceea, politica transnistreană față de Rusia urmărește să împiedice Kremlinul să cedeze Moldovei Transnistria în numele intereselor geopolitice, și în același timp, să obțină în continuare de la Moscova suportul și finațarea pseudorepublicii.

Din acest motiv, Tiraspolul subliniază mereu rolul său de ”bastion la hotarele de vest ale civizației ruse”. Această ideologie are drept scop exercitarea presiunii asupra opiniei publice ruse și mediile conservatoare influente. Tiraspolul este conștient că Moscova nu va integra nicioda republica nerecunoscută-Trasnistria anexată (sau recunoscută) și-ar pierde utilitatea geopolitică”.  

Parada militară în centrul Tiraspolului cu ocazia aniversării a 30-a de ”independență” a Transnistriei, 02.09.2021.Militarii poartă drapelul transnistrean și drapelul Federației Ruse. Sursa foto: tirasadmin.org

Despre atitudinea față de România

”Este adevărat că în politica externă România tinde să limiteze influențele ruse în Europa 🤔. Este un stat care face parte din mediului cultural și politic occidental și este un aliat apropiat al SUA. Totuși așa-numitul expansionism și naționalismul agresiv al României sunt înainte de toate invenții ale ideologiei transnistrene. România are desigur pete negre în propriul trecut, cum ar fi participarea la Holocaust. În Trasnistria însă românofobia, adânc înrădăcinată în societate, slujește altor scopuri. Sursele ei trebuie căutate în istoriografia și propaganda sovietică. Ele au produs stereotipul că România ar fi un stat artificial pătat de naționalism și nazism, iar Tranistria a preluat și dezvoltat mult această ideologie în publicistică și politică. Tiraspolul se bazează pe fricile cetățenilor și le menține aprinse, folosind România ca sperietoare  pentru a motiva existența republicii nerecunoscute. Trasnistria sau robia românească!- pare să strige propaganda locală”.

Despre reintegrarea Transnistriei

”La sfârșitul lui 2016 […] m-am întâlnit cu viceministrul afacerilor externe ale Trasnistriei Igor Șornikov. […] L-am întrebat dacă în cazul unui acord internațional în chestiunea reintegrării, Chișinăul și Tiraspolul ar putea sabota pe tăcute acest proces. S-a gândit ceva timp, după care a zâmbit răutăcios 😈 și a spus:

-Cred nu odată așa s-a și procedat.

Am întrebat ce vor face, dacă Rusia va încerca totuși să-i oblige.

-Atunci vom conta pe Occident. În special pe români – a afirmat.

Igor Șornikov nu glumea. Reintegrarea Transnistriei nu-i convine Occidentului, în special SUA și României, care își dau seama că hotarul românesc ar deveni frontieră între NATO și spațiul dur al influențelor ruse.  Transnistria joacă deci un rol dublu în politica internațională. Pe de o parte, este o ancoră care ține Moldova la distanță de Occident, în special de NATO. Pe de altă parte, atâta timp cât există ca stat nerecunoscut, dar nu ca autonomie sau subiect al federației moldovenești, Chișinăul este protejat de subordonarea finală în fața Moscovei. În mod paradoxal, interesele Transnistriei, Moldovei și Occidentului coincid în acest punct. Toți sunt interesați să păstreze status quo-ul. Iată un bastard al geopoliticii. Sau poate un copil-minune?”, se întreabă autorul.

Citind această carte, m-a surprins capacitatea autorului de a păstra o atitudine imparțială. Piotr Oleksy nu a încercat să poleiască imaginea regimului de la Tiraspol sau să justifice acțiunile regimului separatist, ci să întrevadă faptele obiective în multitudinea de zvonuri, mituri, legende urbane. A dorit în primul rând să înțeleagă cum s-a format societatea transnistreană și cum se identifică oamenii care locuiesc pe malul stâng al Nistrului. O altă întrebare pe care a căutat să o lămurească este cum Transnistria a reușit să supraviețuiască și să-și legitimeze existența în toți acești ani. Mi-a plăcut interesul viu față de subiect și deschiderea față de interlocutori, dar și distanța unui cercetător, ce nu ia pe bune tot ce i se spune. Aș risca să spun că e o carte pertinentă, demnă de luat în seamă și de un cititor român.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?