Cum s-au bătut polonezii cu românii la Costangalia

Polonia regilor a dispărut de pe harta politică a Europei în 1795, după dezmembrarea finală a teritoriului său de către Austria, Prusia și Imperiul Rus. De-a lungul secolului XIX polonezii au încercat de câteva ori să se ridice împotriva puterilor străine asupritoare pentru a-și reconstrui țara. Cele mai sângeroase și disperate tentative au fost insurecțiile din 1831 și 1863, organizate pe teritoriul anexat de ruși. De obicei, luptele răsculaților cu trupele imperiale s-au desfășurat pe teritoriile de astăzi ale Poloniei, Belarusului, Lituaniei și Ucrainei, dar a fost un episod când polonezii au fost nevoiți să lupte…cu românii.

Context

Este anul 1863. În istoriografia poloneză s-a înscris ca anul Insurecției din Ianuarie (pol. Powstanie Styczniowe), ultima ridicare majoră a poporului polonez împotriva ocupației rusești din sex. al XIX. S-a concretizat aceasta printr-o serie de lupte și ciocniri ale insurgenților cu soldații și cazacii țarului. Puțin mai la sud, departe de zgomotul de puști, dar preocupați de aceeași idee de creare a unui stat unitar, românii se aflau în plin proces de consolidare a Principatelor Unite, țară formată abia câțiva ani mai devreme, în 1859, prin alegerea dublă a colonelului Alexadnru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și al Țării Românești.

Și totuși ce aveau de împărțit românii și polonezii, că au ajuns să tragă unul în altul? Trebuie să vă prezint aici un personaj care a jucat un rol important în producerea acestui incident. E vorba de revoluționarul și scriitorul Zygmunt Miłkowski. De-a lungul anilor ’50 ai secolului XIX el a activat în Balcani, inclusiv în Principatele Dunărene, ca agent al diferitor organizații din Londra și Paris ce militau pentru cauza poloneză. Când a izbucnit Insurecția din Ianuarie a fost numit conducător al unităților armate din Podolia (regiune istorică la nord-est de Nistru, astăzi parte a Ucrainei). Deoarece pe terenul acestei regiuni insurecția întârzia să înceapă, Miłkowski, beneficiind de îngăduința Imperiului Otomat, a format pe teritoriul Dobrogei un regiment militar care trebuia să înceapă lupta împotriva autorităților ruse. Ca să ajungă în Podolia, Miłkowski a hotărât să treacă Dunărea și să tranziteze prin Moldova.

Insurgenții din Ianuarie, desen de Artur Grottger

Autoritățile ruse erau la curent cu planurile lui Miłkowski. Pe insurgenți i-a trădat un grec care a intermediat la închirierea unui vas pentru transaportarea trupelor. Miłkowski însă i-a furnizat informații false, zicându-i că un regiment de o mie de soldați va debarca în Akkerman (Cetatea Albă). General-guberantorul regiunilor Novorosia și Basarabia, Pavel Kotzebue, le-a ieșit în cale oaspeților cu un corp de armată format din 16 mii de soldați. Însă regimentul lui Miłkowski, format de numai 213 de voluntari înarmați cu armament modern englez, a trecut Dunărea în zona Tulcei pe un vapor britanic și a coborât pe teritoriul românesc în noaptea de 12 iulie 1863, la câteva sute kilometri de locul unde îi așteptau rușii.  

Teritoriul Principatelor Unite (marcat cu verde) și locul unde a început operațiunea insurgenților polonezi

O armată și o ”bandă” iute de picior

Toate s-au petrecut fără ca Miłkowski să înștiențeze autoritățile românești. Oare credea că va putea trece nestingherit în fruntea unor oameni înarmați pe teritoriul unui stat străin? Chiar dacă românii îi puteau simpatiza pe patrioții polonezi, sprijinirea acestora ar fi putut provoca complicații pe arena internațională, în special în raport cu Imperiul Țarist, lucru puțin dorit de un stat tânăr cum erau Principatele Unite. Domnitorul Alexandru Ioan-Cuza a ordonat deci oprirea insurgenților și dezarmarea lor. La ora 22.30, în aceeași zi, colonelul Athanasie Călinescu, comandantul regimentul 3. Infanterie a pornit din Ismail în fruntea unui detașament de 416 oameni, din care 115 recruți, pentru a-i intercepta pe polonezi. După mari eforturi, la 13 iulie, detașamentele române au reușit să se apropie la șapte kilometri de polonezi. El mai primește întăriri de 273 de militari, din regimentul 5. Infanterie de la Galați.   Conform surselor poloneze, în total partea română a implicat în operațiune peste o mie de soldați (1260 sau 1320), inclusiv 60 de jadndarmi călare. Sursele române prezintă o cifră mai mică (în jur de 800 de militari).  Era prima misiune de luptă a Armatei Române unite. Cum au decurs evenimentele aflăm din raportul colonelului  Călinescu, comandantul trupelor de urmărire, către șeful armatei, generalul Ion Emanoil Florescu, publicat în Monitorul Oștei, nr. 37 din 13 iulie 1863, sub titlul ”Raport la Domn”.

Unitate de infanterie a armatei Principatelor Unite. Sursa imagine: Arhivele Militare Naționale Române

Autorul raportului îi numește pe insurgenți ”o bandă de Poloni armați”. După un marș de 45 de kilometri, pe un teren dificil, fără drumuri, prin bălțile stufoase ale Dunării, pe 13 iulie dimineața, trupele române sosesc la Mănăstirea Teraponte, unde au înoptat polonezii, dar de unde plecaseră pe la 4 dimineața, îndreptându-se spre satul Caragaci prin Satul-Nou.(Astăzi această mănăstire nu mai există, fiind distrusă în perioada sovietică, iar localitatea Satul-Nou sau Novosil’ske se află acum în Ucraina). Trupele ostenite după marșul de noapte s-au oprit pentru a se odihni, și pe la ora 4 după-amiază au continuat urmărirea polonezilor. La ora 10 seara au ajuns în satul Caragaci (astăzi Nahirne, în Ucraina), dar polonezii se aflau deja în Etulia. Colonelul Călinescu a oprit marșul pentru a aștepta sosirea tuturor trupelor. A doua zi, pe la 5 dimineața, românii au ocupat înălțimile din preajma Etuliei. Când capetele coloanelor au început să coboare, polonezii se îndepărtau cu mare iuțeală.  Călineascu a reformat atunci rândurile și a grăbit mersul trupelor formate în trei coloane pentru a-i ajunge pe intruși. Totuși ”ușurința îmbrăcămintei și a echipamentului” polonezilor i-a împiedicat pe urmăritori să se apropie mai mult. Atunci, comandantul trupelor de urmărire l-a delegat pe maiorul Scheleti și câțiva jandarmi să-l caute pe ”șeful bandei” pentru a-l invita la negocieri. Nu trecuse o jumătate de oră și colonelul Miłkowski, însoțit de câțiva ofițeri de-ai săi, au fost văzuți înaintând spre locotenentul Călinescu. Acesta, însoțit de locontenent-colonenul Drăgulănescu și de căpitanul Maican, s-a grăbit să le iasă în cale, și astfel parlamentarii s-au întâlnit la jumătătate distanță între ambele trupe.

În această bătălie s-a folosit printre primele dăți telegraful ca metodă de comunicare rapidă cu Marele Stat Major. Practic întreaga bătălie a fost dirijată în direct de către superiori cu ajutorul telegrafului.

Două cauze sacre se bat cap în cap

După ce au schimbat câteva cuvinte de curtoazie, Călinescu i-a propus lui Miłkowski să depună armele și să se întoarcă de unde au venit, fiincă România e un stat neutru ce nu poate permite unor grupări armate să treacă pe teritoriul său. Colonelul Miłkowski a răspuns că nu nu are nicio intenție de a se bate cu românii, că merge cu orice preț în Polonia pentru a-și dezrobi patria. ”Permiteți-ne să trecem, pentru că mergem să luptăm împotriva inamicului civilizației și libertății. Ce fel de judecată ar condamna fiul care trece prin ogorul vecinului, când se grăbește să-și salveze mama chinuită de ucigaș?”, astfel încerca să-i convingă Miłkowski pe români. Călinescu însă i-a spus că misiunea sa, cea de a face să se respecte inviolabilitatea și neutralitatea teritoriului român, nu e mai puțin sacră și că e imposibil a-i lăsa să treacă. Miłkowski însă a răspuns că duce armele în ajutorul fraților din Polonia și că de bună voie nu le va preda. Negocierile nu au dat niciun rezultat, iar polonezii și-au continuat drumul în grabă. Deși îi despărțeau doar câțiva kilometri, Călinescu a hotărât să se oprească în satul Hagi-Abdul (azi Alexandru Ioan-Cuza) și să le dea trupelor repaosul necesar pentru restabilirea forțelor. La ora 4 după-amiază, românii au continuat drumul spre Vulcănești și apoi spre Găvănoasa, pe unde polonezii trecuseră câteva ore mai devreme.

Rezistența dârză a polonezilor

Urmărirea a continuat, polonezii fiind ajunși din urmă abia în data de 15 iulie, la ora 5 dimineața, în satul Costangalia, azi aflat în raionul Cantemir al Republicii Moldova. La ora 12.30 prânz, detașamentul Călinescu a atacat cu 689 de militari dispuși pe trei coloane. Coloana din dreapta era comandă de maiorul Ioan Sterian, cea din centru de maiorul Nicolae Scheleti, iar cea din stânga de maiorul Ion Saergiu. O rezervă comandată de căpitanul Mihai Opran compusă din cei 115 recruți era amplasată la treizeci de pași în spate. Tot acolo era și comandantul dispozitivului colonelul Călinescu. După ce au înaintat două mii de pași, tiraliorii români au deschis focul, iar grosul trupelor intră în acțiune la 400-500 de pași în spatele lor și deschid și ei focul. Polonii s-au apărat într-o formațiune din trei coloane înconjurați de tiraliori.

Rezerva care era foarte aproape de coloana centrală a intrat sub tirul adversarului. Soldații, fiind recruți fără experiență, s-au panicat și au început să se retragă dezorganizat împreună cu toată coloana centrală română. Colonelul Călinescu dă semnalul în jurul orei 15 pentru retragerea generală. După o oră de confruntări care se desfășura favorabil românilor, lupta a încetat, iar polonezii profitând de confuzia produsă, își reiau marșul.

Tiraliori – infanteriști care luptă în prima linie, pe când ceilalți soldați sunt organizați în coloane. Linia de tiraliori a fost o formațiune tactică folosită în sec. XIX. În timpul revoluției franceze, tiraliorii erau militarii care se deplasau în fața armatei și cercetau terenul. Una din sarcinile lor era să îngreuneze inamicului formarea liniei de atac.

Iată cum s-a desăfășurat lupta din perspectiva poloneză 💡 :

”Miłkowski i-a ordonat maiorului Józef Jagminow desfășurarea tiraliorilor, care poziționîndu-se de-a lungul văii au început să înainteze: pe flancul drept, locotenentul Wojna a acupat bordeiele, iar pe flancul stâng soldații s-au adăpostit după un rând de salcâmi. Carele apărate de cavalerie au fost trimise după grădini. La puțin timp, când tiraliorii au început să înainteze, din partea armatei române a început un foc intens. Insurgenții au sărit cu dârzenie înainte. Cavaleria română nici nu a reușit să ajungă la linia poloneză de tiraliori, că a și făcut cale întoarsă” – descria mai târziu istoricul Stanisław Zieliński în articolul ”Bitwy i potyczki 1863-64”(1913) (trad. Lupte și ciocniri 1863-64).

Depășind numeric adversarul, românii au încercat tactica de încercuire, intenționând să învăluiască flancul drept polonez. În acel moment, polonezii au recurs la un atac îndrăzneț cu baioneta, care ar fi hotărât rezultatul bătăliei. Românii au fost cuprinși de panică și au fugit de pe câmpul de luptă.

”Una din coloanele infanteriei moldovenești s-a întors la dreapta ca să ocolească poziția detașamentului. Atunci Miłkowski alături de compania lui Karol Brzozowski a sărit la atac cu baionetele și toată coloana s-a retras. În același timp, maiorul Jagminow a frânt mijlocul trupelor române. Învălmășeala și dezorganizarea celor care se retrăgeau s-a transmis către trupelor de rezervă și toți, în afară de flancul stâng român, a luat-o la goană, lăsând arme, muniții și ranițe. Doar aripa stângă română s-a apropiat dârz de lanțul de tiraliori, dar și ea a trebuit să se retragă sub focul precis al polonezilor”- scrie mai departe Zieliński.

Locotenentul Călinescu descrie altfel finalul luptei care a durat mai bine de o oră .

”Deja trupele din prima linie începuseră focul, deja dreapta se încăerase la baionetă, când un trist incident produs de maiorul Saergiu veni să paralizeze rezultatele decisive ce s-ar fi putut atinge în această luptă și a dat polonezilor ocazia de a-și continua drumul”, descrie Călinescu. Gafa lui Saergiu a fost că a dat semnal de retragere fără să primească un astfel de ordin din partea comandantului trupelor.

S-au înregistrat pierderi de ambele părți. Cele mai multe în tabăra română: 18 morți, 45 răniți, față de 16 morți și 31 răniți la polonezi. Soldații căzuți au fost îngropați, iar răniții, și români, și poloni au fost trimiși la spitalele din Galați și Ismail. Apoi urmărirea insurgenților a continuat. Detașamentul polon a trecut Prutul pe la Gotești cu ajutorul unui pod mobil creat din bărci pe care polonezii le aduseseră în înot de pe malul opus. Trupele române i-au ajuns din urmă în seara zilei de 17 iulie în satul Rânzești. Colonelul Călinescu și-a dispus trupele imediat alcătuind un dispozitiv din cinci coloane. Miłkowski a înțeles că marșul detașamentului său către graniță româno-rusă nu are șanse de izbândă și a depus armele. Românii au confiscat armamentul și i-au arestat pe insurgenți. Aceștia au fost trimiși la Cahul, dar nu au fost judecați sau predați rușilor, ci, trepat, li s-a permis să plece în Turcia sau Austria.

Monumentul soldaților căzuți la Costangalia, aflat în Parcul CFR din Galați. Sursa foto: ”Vechiul Galați în imagini”

Urmările bătăliei

După această bătălie a urmat un întreg scandal în presa vremii, din cauza retragerii dezorganizate. Domnitorul Alexandru Ioan-Cuza și conducerea țării a încercat să mușamalizeze evenimentele petrecute. Doar Ziarul Român a încercat să ia o atitudine critică, dar a fost dat în judecată și a pierdut procesul. S-a constatat că mulți dintre militari aveau încă arme cu cremene, echipamentul nu era adecvat, aprovizionarea deficitară, iar serviciul sanitar nu era pregătit să răspundă pe câmpul de luptă.

Conducerea Principatelor nu intenționa totuși să condamne la uitare acest eveniment. Domnitorul Al.I. Cuza a comandat sculptorului gălăţean Vasile Scutari ridicarea unui monument în memoria soldaților căzuți, plătind pentru lucrare 1200 de galbeni. Monumentul a fost terminat după abdicarea lui Cuza şi oferit Primariei Galati abia în anul 1914. S-a aflat în Parcul Regele Carol I, astăzi Parcul CFR din Galați. Din păcate, monumentul nu s-a păstrat. După 1948, autorităţile comuniste loiale Moscovei au dispus demolarea lui.

Chiar dacă această bătălie a fost un fiasco, din punct de vedere organizatoric, nu trebuie să uităm că a fost prima operațiune militară a armatei române moderne, care în câțiva ani va reuși să își câștige independența pe câmpul de luptă.

Satul Coștangalia, anul 2016. Sursa foto: Facebook

Primarul satului Coștangalia** Tudor Hantea mi-a relatat că, din spusele bunicilor, știe cam pe unde s-a desfășurat această bătălie. Acum acolo este o pădure, dar în secolul al XIX în acel loc creștea vița-de-vie.

** Toate sursele pe care le-am accesat folosesc varianta Costangalia pentru denumirea localității unde s-a desfășurat bătălia. Astăzi, oficial, satul se numește Coștangalia.

Zygmunt Miłkowski s-a născut în 1824 în satul Sărăței (azi aflat în regiunea transnitreană a Republicii Moldova). Tatăl său a fost ofițer în armata lui Napoleon. A făcut liceul Richelieu din Odesa, apoi a studiat matematica la Universitatea din Kiev, unde a creat o organizație secretă a studenților polonezi. A luat parte la Revoluția Maghiară din 1848. După înfrângerea revoluției, a fost internat un an în Turcia, după care a emigrat în Anglia. Lucra aici ca muncitor la fabrică, dar nu a abandonat activitatea patriotică, devenind membru al Societății Democratice Poloneze. În perioada 1851-1858 a fost agent în Balcani al Comitetului Central Democratic European. Mai întâi a activat în Principate, apoi la Istanbul, unde, ca să își câștige existența, s-a angajat la o societate de comerț franceză și a ținut o cantină.  În anii 1859-1863 a locuit sub numele de Fortunat Melko în satul Mihăileni, Moldova. A creat aici o celulă conspirațională care făcea legătură între Paris și celula conspirațională din Kiev. În 1862 Comitetul Național Central din Varșovia l-a numit comandat militar în Ucraina. În această calitate, a creat o detașament cu care a încercat să ajungă în Podolia trecând prin România, operațiune ce a eșuat prin lupta de la Costangalia cu armata română. Arestat de români a fost expulzat la Lvov (care pe atunci se afla în Imperiul Austriac), de unde în 1864 a ajuns la Belgrad. A locuit în capitala Serbiei doi ani, înfruntând greutăți materiale. S-a mutat apoi la Bruxelles și, în final, s-a stabilit în Elveția, unde a rămas până la sfârșitul vieții (1915). A devenit una din figurile proeminente ale migrației poloneze. În același timp, a rămas cunoscut ca scriitor prolific, sub pseudonimul Teodor Tomasz Jeż, lăsând posterității peste 80 de romane.

Surse:

Lasă un răspuns