După terminarea celui de-al doilea război mondial, Basarabia anexată la Uniunea Sovietică a trebuit să mai treacă prin câteva șocuri. Focurile de arme au încetat, dar noua administrație comunistă a început să aplice măsuri dure de sărăcire a populației locale prin colectarea rezervelor de produse alimentare. Basarabenii de la sate erau lăsați cu dinții la stele, fără grâu sau popușoi. Cine mai avea o vacă, supraviețuia, cine nu, mânca papură și lobodă, fura de la vecini sau murea. Foametea din Basarabia din 1946-1947 a decimat satele basarabene, lăsând o amintirea grea, de neșters, în memoria celor care au supraviețuit. Scriu rândurile astea după lectura cărții ”În gura foametei. Mărturii ale supraviețuitoilor”, de Alexei Vakulovski, originar din satul Antonești, raionul Ștefan-Vodă.
Consătenii lui povestesc cum au reușit să supraviețuiască și de unde dobândeau de-ale gurii, în contextul unei lupte nemiloase și dezumanizante pentru supraviețuire. Existau câteva soluții pentru cei pe care foamea nu i-a răpus. Una din ele însemna trecerea la o dietă bazată pe ierburi, scoici (noroc că Nistrul era aproape), animale de casă, pește, ciori, la care se adăuga și puținul de cereale ascuns de noile autorități. O altă soluție era calea pribegiei și schimbarea produselor pe obictele de preț din casă. Oamenii plecau departe la nord, cu trenul, ajungând până în regiuniea Liovului, în vestul Ucrainei. Ei spuneau că merg în Polonia. Aflăm mai jos de ce.
Vă prezint întâi două mărturii citate din cartea lui Alexei Vakulovski ce descriu cât de periculoasă era această aventură.
Ion Midrigan (n.1940)
”S-au dus după pâine și prin părțile Poloniei, adică ale Ucrainei. Se duceau pe atunci mulți oameni din satul nostru pe acolo, căci mai ușor puteau face schimbul. Schimbau zestrea pe hrană. Și aproape toți veneau cu câte ceva de-ale gurii. Calea încolo și înapoi era foarte periculoasă. Pe mulți îi găseau turtiți de tren, pe mulți îi tăiau, pe mulți îi azvârleau din tren și încă mai mulți mureau de foame. Se ascundeau cete întregi [de hoți] care așteptau venirea trenului și aruncau căngi legate de funii. Căngile în ce se înfigeau, aceea era dată jos din tren. Basarabenii noștri călătoreau atunci numai în marfare. Dacă se înfigea cangea în sacul de cartofi, rămâneai fără cartofi; dacă se agăța cangea de haina omului, dispărea, se prăpădea omul. Trebuia să ai mare curaj ca să te pornești pe asemenea drum. Dar mama nu avea din ce alege. Că noi puteam să murim de foame. Prin Polonia mergeau în grupuri din sat în sat și schimbau prosoape, pielicele, țoluri, covoare – tot ce aveau, pe hrană, pe cartofi mai ales”. (pag.251)
Istina Corețchi (n.1921)
”În 1945 ne-am însurat cu Colea, iar în 1946 nu s-a făcut pâinea. Semănasem noi, dar n-a crescut nici păpușoiul, nici grâul. Am smuls spicele și cioclejii cu mâinile. Aveau unde și unde câte un grăunte. Atunci l-am născut pe Timofei, iar Colea s-a dus în Polonia după mâncare. Așa ziceau atunci, că se duceau în Polonia, dar de fapt se duceau în Ucraina. A adus Colea oleacă de fasole, puțină secară, le-a lăsat acasă, a mai luat haine, țoluri, ce mai aveam, și a plecat iarăși în Polonia aceea. A adus cartofi, dar înghețați. Căci ei nu călătoreau în vagoane, dar se suiau pe acoperiș și era vrăjmaș de frig acolo”. (pg.21)
În februarie 1945, la Ialta (Crimeea), unde s-au întâlnit Stalin, Roosevelt și Churchill pentru a configura ordinea lumii după încheierea celui de-al doilea război mondial, dicatatorul de la Kremlin a cerut anexarea părții de est a Poloniei. Așa și s-a întâmplat. În luna august a aceluiași an, la Moscova a fost semnat un tratat privind granița polono-sovietică, care stabilea Linia Curzon drept graniță estică a Poloniei cu URSS. În componența RSS Ucraineană au intrat, printre altele orașele Liov și Stanisławów (azi Ivano-Frankivsk), iar RSS Belarusă s-a ales cu orașele Grodno, Brest și Baranavici. Lituaniei i-a revenit orașul Vilnius.
Tratatul a intrat în vigoare în februarie în 1946, anul în care a început și foametea din Basarabia. Când plecau în acele părți, basarabenii considerau din obișnuință acele teritorii drept poloneze, schimbarea de graniță era destul de recentă și era nevoie de timp ca noua realitate să se reflecte în vorba oamenilor.
Surse:
- În gura foametei. Mărturii ale supraviețuitorilor, de Alexei Vakulovski, Tracus Arte, 2013