Prolog. Bătălia de la Viena (1683)
Pe parcursul secolului al XVII-lea, Imperiul Otoman a încercat să-și extindă teritoriul spre vest. După ce acaparaseră zona balcanică și au supus sudul Ungariei cu orașele Buda și Pesta, turcii au continuat marșul în adâncul Europei. Când a devenit clar că sultanul planifică cucerirea Vienei, capitala Imperiului Habsburgic, în anul 1683, împăratul Leopold I a încheiat o alianță defensivă cu regele Uniunii Polono-Lituaniene Ioan al III-lea Sobieski, care avea o bogată experiență militară, dar mai ales dispunea de cavalerie grea – husarii (călăreții ăia cu aripi)- încercată în lupte cu turcii și tătarii. În vara acelui an, solii împăratului îl implorau chiar să se grăbească cu recrutarea soldaților pentru a salva Viena deja încercuită și asediată de trupele vizirului Kara Mustafa. Ioan Sobieski a promis atunci că va conduce el însuși armatele pentru eliberarea capitalie imperiale. Alaiul regelui a părăsit așadar reședința Wilanów din Varșovia în data de 18 iulie și la începutul lui septembrie corpurile armate poloneze au ajuns în Austria.
Ca vasali ai Porții, domnii Țării Românești și Moldovei, Șerban Cantacuzino și Gheorghe Duca, au fost obligați și ei să paricipe alături de asediatori pe acest teatru de război. Dar nici moldovenii, nici muntenii nu ardeau de dorință să lupte împotriva creștinilor. Dimpotrivă, au încercat să saboteze planurile lui Kara Mustafa. Domnitorul Șerban Cantacuzino purta o corespondență secretă cu garnizoana asediată și a furnizat taberei habsburgice informaţii prețioase despre strategiile, pozițiile și neajunsurile turcilor.
Pentru eliberarea Vienei au fost aduși soldați din întreg Imperiu Habsburgic, Polonia, Lituania și statele germane. Ioan Sobieski a primit bastonul de mareșal ca simbol al conducătorului tuturor forțelor creștine care vor lupta cu turcii. În dimineața zilei de 12 septembrie 1863 acestea au pornit în atac. Avansul lor a durat toată ziua, turcii fiind alungați din sătucurile, dealurile și pădurile care înconjurau Viena. Seara, cu o oră și jumătate înainte de a se înnopta, Jan Sobieski a hotărât să dea lovitura decisivă cu toate forțele disponibile. Douăzeci de mii de cavaleri polonezi, imperiali și bavarezi au inundat pozițiile otomane, care nu au putut ține piept unei asemenea avalanșe. Vizirul Kara Mustafa și-a părăsit tabăra, Viena a fost eliberată, iar învingătorii au început să-și împartă prăzile de război. De fapt, nu a fost nicio împărțeală, polonezii au ajuns primii în tabăra vizirului și au pus mâna pe cele mai prețioase trofee (artilerie, muniție, corturi), ceea ce a provocat nemulțumirea soldaților germani și imperiali. Relațiile dintre aliați s-au înrăutățit, și unii din ei, comandanții saxoni și bavarezi, au hotărât să încheie acțiunile comune împotriva turcilor și să se întoarcă în țările lor. Nici Leopold I nu și-a putut stăpâni invidia, ignorându-l fățiș pe fiul mai mare al regelui polonez, Iakub Ludwik, participant și el la batălie, pe care tatăl său căuta să-l logodească cu una din principesele habsburgice.
În urma bătăliei de la Viena, de pe o zi pe alta, Ioan al III-lea Sobieski a devenit o celebritate pe scară continentală. Ziarele europene l-au numit Fulgerul Răsăritului, Învingătorul Turcilor, Salvatorul Europei. Însuși turcii l-au poreclit Leul Lehistanului. Din Suedia până în țările balcanice s-au răspândit mai multe legende despre cum Divinitatea l-a ales pe Ioan Sobieski să salveze creștinitatea de potopul otoman. Potrivit unei din ele, în timpul marșului armatei poloneze în Moravia (o regiune a Cehiei de astăzi), deasupra capului lui Sobieski a zburat un vultur masiv, iar când s-a declanșat bătălia, un porumbel alb s-a ridicat peste oștirile creștine.
Obiectiv, victoria de la Viena a fost intr-adevăr un moment de cotitură în istoria Europei, deoarece a oprit expansiunea Imperiului Otoman, iar pentru Sobieski a rămas negreșit cel mai glorios moment din viață.
Fulgerul Răsăritului bate în Țara Moldovei
După succesul de la Viena, Sobieski a sperat că-i va fi mai ușor să-și realizeze planul dinastic, adică să-i asigure fiului mai mare susținerea nobilimii la alegere pe tron. Ca să fie și mai convingător, regele polonez s-a gândit că nu ar fi rău să-l pună pe Iakub în fruntea unui principat. La început visa la principatul Transilvaniei, dar fiindcă împăratul Leopold I intenționa să-și extindă contrulul asupra Ungariei, Sobieski și-a îndreptat atenția spre Țara Moldovei.
Ca să fie clar de ce Ioan Sobieski nu vroia să intre în contradicție cu împăratul habsburg, e bine să menționez că în 1684, deci după eliberarea Vienei, a fost încheiată, sub patronatul papei, în orașul austriac Linz, o alianță antiotomană numită Sfânt Ligă, la care au aderat Polonia, Austria și Veneția. Din start Sobieski era un adept fervent al Ligii, însă repede a ieșit la iveală că pe membrii alianței nu-i leagă de fapt nimic – fiecare avea scopuri politice diferite și acționa pe cont propriu. Dimpotrivă, această alianță a început să fie considerată un ”jug” de către Sobieski. Celelalte state insistau ca Rusia să fie inclusă în alianță, dar pentru asta, în 1686, statul polono-lituanian trebuie să ratifice un tratat de pace cu Moscova, ce prevedea cedarea teritoriilor de pe malul stâng al Niprului. Sobieski încerca să lungească cât putea ratificarea tratatului, dar în negocierile din 1686 regele avea puține avantaje. Ca să-și întărească poziția, Sobieski avea nevoie de succese militare. În acest context s-a organizat o campanie de cucerire a Moldovei.
Aș induce în eroare cititorul dacă aș afirma că abia după bătălia de la Viena, Sobieski a observat Moldova pe hartă. Acest teritoriu îl interesa încă când era hatman (conducător militar). În Polonia trăia un număr semnificativ de exilați moldoveni pe care Sobieski i-a protejat și cărora le-a înlesnit intrarea în rândul nobilimii polone. În același timp, regele avea legături strânse cu unii boieri de la lași, cum ar fi vestitul cronicar Miron Costin, care i-a dedicat două opere. Și armata poloneză a ajuns nu o dată să lupte cu turcii pe teritoriul moldovenesc.
Înainte de a se aventura peste Prut, Sobieski și-a stabilit două scopuri principale, unul personal și unul militar: 1) asigurarea tronului Moldovei pentru fiul mai mare, principelui Iakub Ludwik și 2) blocarea căilor de aprovizionare a garnizoanei otomane din cetatea Kamenița a Podoliei, pe care polonezii au pierdut-o un deceniu în urmă (1672). Bine, era și scopul menționat mai sus, unul de caracter diplomatic – de a participa la negocieri de pace cu Moscova de pe poziții mai solide.
Tot atunci, Constantin Cantemir (73 ani) a fost ales de boieri ca domnitor al Țării Moldovei, „cu voința și cheltuiala lui Șerban Vodă, domnul muntenesc.” Nici el nu era străin de Polonia. În tinerețe a servit timp de șaptesprezece ani în armata regilor polonezi Władysław al IV-lea Vasa și Ioan al II-lea Kazimir și a ajuns la grad de capitan de cavalerie (rotmistru). Sobieski se aștepta să găsească în fostul ostaș polon un aliat. Dar s-a înșelat.
Chiar dacă domnul Țării Românești, Șerban Cantacuzino chiar îl încuraja să se alieze cu Sobieski, Cantemir nu vroia să se dea împotriva turcilor, care erau încă destul de tari pentru a tăia și spânzura în țările supuse. În plus, unul din fiii domnitorului, Antioh, era ținut în calitate de zălog la Istanbul. Domnitorul Moldovei nu prea avea motive să-i simpatizeze pe polonezi, căci primise o ”țară pustie de la Iași în sus, că nu puteau trăi oamenii de podghezuri (cete de jefuitori) leșești”.
Preliminar, în 1685, deci în anul când Constantin Cantemir urcă pe tron, hatmanul Stanisław Jablonowski a intrat în Moldova în fruntea unei armate de 14 mii de soldați, însă, la Boian, lângă Cernăuți
”ieșitu-le-au înainte Suleiman Pașa cu Cantemir Vodă și le-au dat război leșilor război prea tare și frumos, care leșii nu au putut ține războiul, și peste noapte, tăind lunca, au trecut peste Prut și au fugit…care Cantemir Vodă de atunci a dobândit de la turci mare cinste și laudă, căci mergea prea bine și frumos la război, mergea în frunte, de nu se puteau ține cei tineri de dânsul.” Cronica lui Ion Neculce
Prima campanie (1686)
Planul acțiunilor pentru campania din 1686 prevedea trecerea Nistrului la nord și desfășurarea ofensivei în direcție Dunării, prin ocuparea Moldovei și Țării Românești. Mai târziu, Sobieski planifica atacarea și distrugerea forței militare a tătarilor din Bugeac. Dacă acest plan ar fi reușit, turcii ar fi pierdut Moldova, iar garnizoana otomană din cetatea Camenița ar fi fost nevoită să se predea în fața polonezilor.
Consiliul militar a acceptat planul lui Sobieski, ceea ce a făcut posibilă alocarea fondurilor necesarea pentru finanțarea unei armate de 36 mii de soldați și dotarea ei cu 88 de tunuri. Forțele poloneze s-au concentrat lângă Hotin, de unde, pe 21 iulie, sub conducerea personală a regelui, au pornit spre Moldova. Un număr colosal de trăsuri de aprovizionare făcea ca marșul să decurgă anevoios. Cantemir Vodă și Miron Costin părăsiră capitala și o apucară în jos spre Bârlad. Sobieski se luă după el, cu grosul armatei, iar podgheazurile sale împănară țara în lung și în lat după pradă și jaf, ”de nu rămâne loc neprădat și nestrâcat”.
Pe 15 august, Sobieski a ajuns la Țuțora (azi o comună din jud. Iași, situat pe malul drept al Prutului), unde a participat la slujba de pomenire a eroilor căzuți în bătălia din 1620 care s-a dat între polono-lituanieni și turci în preajma satului. Printre cei căzuți s-a aflat și străbunicul regelui, hatmanul Stanisław Żółkiewski.
Pe 16 august polonezii au intrat în Iași, unde Ioan Sobieski a fost primit cu bunăvoință de mitropolitul Dosoftei ca eliberator al creștinilor de jugul otoman, ceea ce i-a dat regelui o nădejde falsă că pe viitor ar putea miza pe un oarecare sprijin din partea elitei locale. Din păcate, asta nu i-a oprit pe unii oșteni să incendieze, printre altele, mănăstirea Golia. Regele a poruncit spânzurarea vinovaților, dar cazul este sugestiv pentru ilustrarea motivației unor soldați din armata sa.
La Iași Sobieski a întărit garnizoana, a creat câteva magazii cu provizii și a decis să continue marșul spre Bugeac.
Ocuparea rapidă a Moldovei de Sus i-a sporit regelui polonez încrederea în forța sa militară. Din nefericire pentru el, următoarea etapă a campaniei s-a dovedit mult mai grea. Turcii, văzând puhoiul de armată condus de însuși Leul Lehistanului, au evitat o confruntare directă. Au trimis doar cete de tătari pentru a-i hărțui pe polonezi și a le îngreuna marșul. Și era căldură mare. Soldații mergeau pe o arșiță insuportabilă. Au început să sufere de sete și lipsă de merinde. Sobieski purta nădejde că va ajunge la Dunăre unde îi va obliga pe turci să iasă la luptă, după care va trece râul și va găsi condiții potrivite pentru a le asigura soldaților hrană. Dar comandanții săi nu mai doreau să continue marșul spre Bugeac. Ajunși pe la Fălciu, nu vedeau niciun semn că turcul ar vrea să se bată, așa că la 2 septembrie s-a dat ordin de întoarcere la Iași. Regele mai spera că va putea să ierneze în Moldova, și anul următor să continue operațiunile militare. După un drum anevoios, hărțuiți de tătari, unitățile poloneze au revenit la Iași pe 14 septembrie. Dar, surpriză! magaziile cu provizii au luat foc, și planurile lui Sobieski s-au făcut scrum. Altă soluție nu rămase decât să se întoarcă în Polonia. Calea de întoarece a trecut prin Suceava. Regele polon a stat două săptămâni la mănăstirea armenească Zamca unde și-a așteptat trupele auxiliare. Împreună cu regele a plecat sau mai curând a fost luat mitropolitul Dosoftei cu ”toate veșmintele și odoarele sfintei mitropolii” și moaștele Sf. Ioan cel Nou.
Purtând tot drumul mici încăierări cu tătarii, armata poloneză a trecut granița de la Śniatyn în data de 13 octombrie. O săptămână mai târziu, Ioan Sobieski le-a înmânat hatmanilor conducerea armatei, ceea ce a însemnat sfârșitul simbolic al campaniei moldovenești.
Drept urmare, Sobieski nu a mai putut tărăgăna și a trebuit să încheie un tratat de pace nefavorabil cu Moscova și să se resemneze cu pierderi teritoriale la est de Nipru.
Deși campania din 1686 lui Sobieski a eșuat, Moldova de Sus a suferit mult, pentru că bande de hoți au împânzit țara.
”Încotro căutai, tot tâlhari era în toate părțile. Atunce mulți boieri și giupânese sărace și-au lăsat casele și au fugit în Țara Muntenească de răul tâlhăritului”. Cronica lui Ion Neculce
Polonezii au dat foc conacului familiei Neculce de la Prigoreni, iar tatăl viitorului cronicar, Ion Neculce, Enachi Gramaticul a fost omorât. Mama, bunica, Ion Neculce și frații săi s-au refugiat în Țara Românească.
Un sfârșit tragic a cunoscut și Ruxandra, fiica cea mai mică a domnitorului moldovean Vasile Lupu și nora hatmanului cazac Bohdan Hmelnițki. După mulți ani trăiți la Rașcov pe Nistru, singură și văduvită, ea a revenit în Moldova luându-și în primire unele din vechile proprietăți ale tatălui, între care și satul Preutești, situat nu departe de Târgu Neamț. Fugind din calea mercenarilor cazaci aflați în slujba lui Sobieski, Ruxandra s-a refugiat în Cetatea Neamțului. Cazacii, ajutați de joimirii (mercenarii) moldoveni, au reușit să pătrundă în cetate. Alte surse spun că domnița Ruxandra a fost prinsă chiar la Preutești și adusă la Cetatea Neamțului pentru a le arăta invadatorilor unde și-a ascuns averea. Cronicarul Nicolae Costin (fiul lui Miron Costin) descrie astfel sfârșitul ei: „aflat-au pre doamna Ruxandra, fata lui Vasilie Vodă, pre care o au ţinut-o în Cetatea Neamţu şi cu multe munci au muncit-o pentru avuţie, pre urmă i-au tăiat capul pe pragu cu toporu. Spunu cum să fi găsitu la dânsa 19 000 de galbeni”.
A doua campanie (1691)
Odată cu vârsta, sănătatea lui Sobieski devenea tot mai precară. Suferea de umflarea picioarelor și avea pietre la rinichi. Medicii îi recomandau o dietă moderată și multă mișcare, pentru că Salvatorul Europei adăugase mult în greutate. Înainte de a porni la luptă cu turcii sub zidurile Vienei, era deja atât de obez, încât ștalmaisterul (dregător responsabil de îngrijirea grajdurilor de cai) purta un taburet cu ajutorul căruia Sobieski se urca pe cal. Când medicina oficială nu dădea rezultate, regele apela la vraci. Unul din ei i-a recomandat să-și facă oblojeli din ierburi la picioare. Probabil că l-au ajutat, fiindcă imediat ce și-a revenit puțin, Sobieski a pornit să planifice o nouă companie în Moldova.
La început, împăratul habsburg Leopold I considera țările dunărene ca propria sferă de influență, recunoscându-i lui Sobieski doar dreptul la Podolia cu cetatea Kamenița. Leopold I prefera ca Polonia să-și stabiliească granița pe Nistru, nu pe Dunăre. Abia rivalizarea austriacilor cu regele Franței Ludovic al XIV-lea pe Rin au determinat o schimbare de atitudine a împărătului în chesiunea dunăreană. Până la urmă, Leopold I a fost de acord ca Sobieski să ocupe Moldova, dar, în același timp, și-a rezervat dreptul de a cuceri Țara Românească în viitor.
În aprilie 1691, regele a promovat în seim (parlament) aprobarea următoarei campanii militare în Moldova. În august, s-a elaborat un plan mai detailat al expediției de cucerire. O armată de aproape 30 mii de soldați, sub conducerea directă a lui Ion al III-lea Sobieski urma să intre în Moldova, iar după ocuparea ei, să facă legătura cu armata împăratului austriac pentru a merge în Ungaria și Transilvania. De această dată, regele polonez acționa mai prudent decât în anul 1686. Planul său includea ocuparea cetății Soroca, pentru a bloca orice posibilitate de transportare a munițiilor și alimentelor către cetatea Kamenița. În cazul unui eșec, Sobieski intenționa să finalizeze campania cu mici cuceriri, dar nu cu mâinile goale cum s-a întâmplat cinci ani înainte.
Cea de-a doua încercare de supunere a Moldovei a fost precedată de expediția lui Nikodem Żaboklicki în Bucovina, care a fost trimis de hatmanul Stanisław Jabłonowski. În septembrie 1690, un grup de câteva mii de soldați polonezi au reușit să ocupe Suceava, fără a întâmpina o rezistență semnificativă din partea moldovenilor. Żaboklicki a lăsat în Suceava o garnizoană de 900 de soldați. Totodată, în timpul expediției, a fost ocupat Câmpulung și mănăstirile Dragomirna și Sucevița. Astfel, fără mari eforturi, polonezii au reușit să ocupe aproape întreaga Bucovină.
Peste un an, în septembrie 1691, Sobieski a întreprins a doua tentativă de cucerire a Moldovei. Începutul era promițător. După trecerea Prutului la Śniatyn, armata poloneză a depistat dincolo de Cernăuți câteva cete de tătari, dar nu s-a reușit provocarea lor la luptă. Coloana și-a continuat drumul spre satul Pererîta. Acolo, pe malul Prutului, în zilele 12-13 septembrie, unitățile mareșalului regal Hieronim Lubomirski a fost atacate de tătari. Lupta a durat până când Sobieski a sosit cu ajutoare. Datorită unui tir puternic de artilerie și implicării unităților de dragoni și infanterie, tătarii au fost învinși. Regele polonez se aștepta la o luptă decisivă, dar tătarii nu au insistat cu bătaia și s-au retras. Armata poloneză a putut astfel trece Prutul și să se îndrepte spre Iași.
Sobieski tot mai spera că domnul Moldovei Constantin Cantemir va trece de partea lui. Acesta însă, văzând că trupele leșești se apropie, a părăsit capitala și s-a adăpostit în tabăra tatară. Între timp, a venit vestea că trupele castelanului de Chelm Stanisław Druszkiewicz au ocupat cetatea Soroca. Sobieski a hotărât să-și continue drumul spre Iași, mizând pe faptul că forțele tataro-moldovenești vor evita să lupte.
Tatarii se străduiau într-adevăr să evite o ciocnire directă cu trupele Poloniei, dar atacurile lor minore au avut efect, deoarece trupele lui Sobieski au fost oprite mai sus de Iași. În plus, un alt inamic a complicat viața invadatorilor – foamea. La sfârșitul lui septembrie au început să se termine proviziile armatei regale. De aceea, s-a renunțat la ideea de a mai ocupa capitala Moldovei și s-a hotărât o întoarcere spre Roman. Socoteala era că acolo vor veni carele de aprovizionare. Dar locul nu era potrivit pentru a forma un bivuac fortificat, de aceea, după ce au ajuns la Târgu Frumos, polonezii s-au îndreptat spre cetatea Neamț. Hărțuiți continuu de tătari, pe 13 octombrie, armata lui Ioan Sobieski a ajuns la porțile fortificației. Apărătorii cetății s-au predat a doua zi după o scurtă rezistență. Acest episod este descris romanțat de către Costache Negruzzi în nuvela istorică ”Sobieski și românii”. (Scriitorul induce în eroare cititorul, mai curând neintenționat, menționând că evenimentul a avut loc în timpul primei campanii, în 1686. Cu atâtea invazii poți să și te încurci.)
Ulterior, după completarea proviziilor, Sobieski a dorit să se îndrepte spre Dunăre. Însă și de data asta armata s-a împotrivit și a cerut întoarcerea în Polonia. Sobieski a trebuit să facă voia comandanților. După un popas la mănăstirea armenească Zamca din Suceava, unde și-au stabilit tabăra, trupele poloneze au făcut cale întoarsă, lăsând ”oaste cu bucate” în cetătea Neamț, în Suceava, în mănăstirea Agapia, mănăstirea Secu și în Câmpulung.
Drumul spre granița moldo-polonă s-a desfășurat în condiții grele provocate de ploile de toamnă. Sufereau în special caii, care mureau pe capete. S-a ajuns la situația când tunurile trebuiau îngropate lângă Śniatyn, deoarece nu avea cine să le transporte. Vremea proastă a transformat retragerea polonezilor într-un dezastru. Cronicarul Ion Neculce dă mai multe detalii:
”Și când au agiuns craiul cu obuzul lui pe Siret pe la Ropce, așa i-au lovit o ploaie cu ninsoare, de i-au ținut acel viscol vreo trii patru zile, de au murit oastea mai bine de jumătate, înghiețată și leșinată, că era pe la Noemvrie. Iar caii i-au murit toți din obuz, de le-au rămas carele și căretele și pușcele cele mai mari toate la Ropce. Zicu că nici craiul mai n-au fost având cal să încalece. De abia au mers până la Sniatin, că i-au fost lovit mânia lui Dumnezeu, de nu era numai viscolul, ce-i lovisă și o boală, de muria și oamenii și caii. Și la anul de primăvară au trimes din Țara Leșească de au luat pușcele de la Ropce”.
Și această campanie militară a lui Sobieski s-a terminat cu un eșec. E adevărat, leșii au reușit să ocupe partea de nord a Moldovei, cu cetățile Soroca și Neamț, dar principele Jakub Ludwik putea să-și ia rămas bun de la planul tatălui său de a-l face domnitor în Moldova. A fost ultima expediție militară condusă Ioan al III-lea Sobieski în persoană. Regele bolnav nu și-a mai îmbrăcat niciodată armura și nu a mai condus armatele Poloniei spre victorii răsunătoare.
În Moldova, o victimă colaterală a acestei invazii a fost cronicarul Miron Costin. La urechile lui Cantemir Vodă au ajuns zvonuri că frații Miron urzesc împotriva sa. Fără a mai căuta dovezi, domnitorul a ordonat atunci prinderea și executarea lui Miron Costin. Fratele său Velicico a complotat într-adevăr împotriva domnitorului, dar fără știrea cronicarului. Miron Costin a fost decapitat la Roman, în decembrie 1691.
Rezultate
Ocuparea câtorva cetăți moldovenești de frontieră nu l-a apropiat pe Sobieski de realizarea țelurilor stabilite. Roade au cules în schimb austriacii. Profitând de angajarea tatarilor și turcilor în lupta cu polonezii, ei au ocupat o bună parte din Ungaria. Cetatea Kamenița a fost redobîndită abia de următorul rege polonez, August al II cel Puternic, în baza tratatului de pace de la Karlowitz (1699) încheiat cu Imperiul Otoman.
Istoricul Władysław Konopczyński rezumând activitatea lui Sobieski de după anul 1683 scria: ”Toată splendoarea armatei poloneze dobândită la Viena s-a pierdut în pădurile bucovinene și în stepele moldovenești. După anul 1686 nu putem vorbi de rolul de lider al Poloniei în Liga Sfântă, dar nici de egalitate cu monarhia habsburgică”.
Iar istoricul Mirosław Nagielski consideră că angajarea lui Sobieski pe frontul moldovenesc i-a favorizat pe austrieci și ruși:
”Apreciind politica lui Sobieski după campania de la Viena, trebuie să afirmăm că au urmat ani de eșecuri ale diplomației poloneze și eșecul personal al lui Sobieski ca rege și conducător. Strălucirea victoriei de la Viena a pălit mult la sfârșitul domniei, iar Ioan al III-lea Sobieski și-a dat seama că Polonia, luând parte în războaie îndelungate cu Poarta, nu a câștigat mare lucru. Dimpotrivă, angajarea lui Sobieski pe frontul moldovenesc le-a ușurat austrieciilor acțiunea în Ungaria, ceea ce a contribuit la întărirea Imperiului Habsburgic și a Moscovei, viitoarele beneficiare ale dezmembrării Poloniei de la sfârșitul sec. al XVIII-lea. Dar Sobieski și contemporanii săi nu puteau prevedea aceste evenimente”.
Tactică de luptă aleasă de moldoveni și tătari s-a dovedit eficientă. Tătarii evitau ciocnirile directe cu trupele Poloniei. ”Polonezii aveau chef de luptă, dar nu aveau cu cine să se bată”, avea să scrie secretarul regelui, Kazimierz Sarnecki, care își amintea că ”adversarul apărea la orizont, dar neavând încredere în forțele proprii, continua să se retragă”. S-a terminat cu aceea că ”tunul era pregătit, dar nu s-a mai tras din el”.
După campania din 1691 nu au mai urmat altele, deși s-ar fi putut folosi nordul Moldovei ocupat ca plațdarm pentru o viitoare ofensivă. Însă lupta politică internă din Polonia a zădărnicit un astfel de plan, deoarece șlahta (nobilimea) nu a mai dorit să susțină financiar noi campanii militare.
Până la pacea de la Karlowitz (1699) polonezii au reușit să păstreze controlul asupra părții de nord a Moldovei, iar Constantin Cantemir a rămas cu Iașul și partea de sud a țării.
Surse:
- Amărâte și vesele vieți de jupânese și cucoane. Boieroaice din Moldova și Țara Românească în veacurile XVI-XIX, Constantin Gane, ed. Corint 2016
- Jan Sobieski. Monarcha Sarmatów. Pomocnik Historyczny nr 6/2019
- Cronica lui Ion Neculce, vol. I, ed. Scrisul românesc, Craiova, 1932 (majoritatea citatelor sunt preluate din această carte)
- Mołdawskie wyprawy (1684-1691), Wojciech Kalwat (www.wilanow-palac.pl)
- Wyprawa mołdawska Jana III w 1686 r., Marcin Markowicz (www.wilanow-palac.pl)
- Ostatnia próba opanowania Mołdawii przez Jana III Sobieskiego (1691), Marcin Markowicz (www.wilanow-palac.pl)
- Niewykorzystane zwycięstwa, Jakub Witczak (historia.uwazamrze.pl)
- Ioan Sobieski între glorie și tragedie, Michał Wasiucionek, Revista Historia, an XXI, n.236, septembrie 2021
- Jan III Sobieski w historiografii rumuńskiej. Kilka uwag, Valentin Constantinov, Academia de Științe a Moldovei, Chișinău
- From a Towarzysz of the Cavalry to the Voivode of Podolia. Nikodem Żaboklicki’s Course of Military Service in the Years 1656–1706, Zbigniew Hundert, Jan Jerzy Sowa, RES HISTORICA 42, 2016